O realitate ciudata mi se izbeste frontal de retina. Trec in agenda inca o noapte pierduta,inca o dimineata inceputa cu tigarea vecinului aprinsa de el in fuga si furata de mine,cu cafea slaba cu gust de suc facuta de mama,cu privirea spre mesajele primite seara trecuta de la persoana pe care urasc ca o iubesc.Si totusi... totusi realitatea asta, parca nu are de a face cu persoana mea. Cu ceea ce sunt , cu ceea ce am devenit, cu ceea ce vad cand ma privesc in oglinda mare .
O sa te intrebe cineva de ce ai privirea asta fada, care nu reflecta nimic mai mult decat un caz pierdut , intr-un rol aruncat de viata in graba? O sa ii pese cuiva de tine, cand mergand pe strada , o lacrima , doua, iti vor cadea fara sa vrei? Nu ti-e teama sa dai ochii cu lumea? Cu lumea aceea perfecta, ascunsa sub masti de oameni buni; Cu lumea care are principii bine conturate, care urmeaza strict ,cai negresite, care crede in cele zece pornunci, dar nu indeplineste nici macar una din ele, care merge la biserica si se roaga, iar imediat dupa se imbata in barul de vizavi....
Chiar nu ti-e teama? Cum poti oare sa pasesti printre ei, tu, pacatoaso! Tu , care nu crezi in zei si minuni, in scriptura si sfintele taine... Tu, care pui pe primul loc fericirea de moment... a ta si a celor cu care pacatuiesti...

Ma simt straina. Trebuie sa ma prefac ca sa supravietuiesc printre voi. Pt ca voi, nu stiti sa gustati adevarul. Va scarbeste si va inspaimanta. Va face sa ma urati cand imi las adevarul sa-mi invaluie chipul. Va e teama de sinceritatea mea, cum mi-e mie teama de regulile dupa care va traiti voi viata. O viata in care, oamenii uita ca atunci cand sapa groapa altuia, trebuie sa o faca dupa propriile dimensiuni, ca cine stie cand ajunge sa cada in ea.

Care e principala regula pentru a supravietui, in jungla asta de asfalt ?