Pentru ca am renuntat la ipocrizie si am realizat orgoliul prostesc pe care il detin atunci cand e prea mult bine in jurul meu,am acceptat ce am devenit.Micul monstru cu sabloane si un tipar bine ticsit de otrava,cea care desi sustine in sus si tare ca uraste clasicul si frustratii care sunt limitati doar la ce pot intelege si nu pot admite ca exista ceva mai bun pentru ca nu reusesc sa detina controlul si care treptat realizeaza ca nu face decat sa fie una dintre ei cateodata,cea care cand totul merge bine nu e multumita si arunca benzina pe fericire si aprinde un mic chibrit in jurul ei cu speranta ca totul sa dispara,sa sufere din nou...din plictiseala.
Iar cand totul s-a sfarsit si in jurul meu este singurate nu fac decat sa dau vina pe unele decizii negandite,sa invoc motive subtil alese,sa obstructionez si condamn falsi vinovati,sa delirez in nestire defecte atent alese care sa ma scoata nevinovata..
Astept persoana nemuritoare sufleteste care sa suporte cutitele care le arunc cand intru in covalescenta,astept persoana care stie sa stea pe banca de rezerva cand eu il scot din joc,astept persoana care sa realizeze ca nu doresc suferinta nimanui ci doar fac experimente,doar amestec in mici eprubete sentimente peste care adaug acid si astept gravitatea exploziei,astept persoana care sa stea si sa priveasca fara frica totul intervenind si neincercand sa potoleasca furtuna ci doar sa faca parte din ea,astept naivitatea si iubirea maxima care sa poate fi manipulata de mine dar nu cu scopul de a fi eu intregita,de a fi linistita ca am un slav langa mine ci pur si simplu sa fiu sigura ca am cui oferi ceea ce eu tin in mine si cu greu arat.
Doar tu ai putut rezista,dar te-am alunga de frica ca tu sa nu reusesti sa dezintegrezi toata indiferenta pastrata in mici pungute pe care eu o eliberez din cand in cand,in momentul cand toate ies de sub control.
Te-am iubit ca pe un baiat care m-a incalzit cand stateam in scara unui bloc la 4 dimineata,te-am iubit ca persoana care stie sa ma asculte vorbind ore intregi fara a parea plictisita,te-am iubit mai apoi ca persoana care desi ucis de nefericire langa mine continua sa stea acolo asteptand sa ma schimb asa cum am promis,te-am iubit pentru ca doar apeland numarul tau eu uitam de aparente,si eram eu,te-am iubit pentru ca atunci cand iti explicam ca sunt nebuna tu immi spuneai ca sunt geniala....te iubesc ca mi-ai dovedit cat puteam sa gresesc doar sub simplu fapt ca existi,te voi iubi pentru ca doar amintirea ta ma mai salveaza uneori....
Au trecut 2 luni,oare e mult?oare e putin? oare e destul cat sa realizez ca unele lucrurile dispar atunci cand le alungi cu vehementa?...oare e destul cat sa sper sa ne intalnim vreodata accidental cu o cana de cafea si un pachet de tigari gata sa fie epuizat intr-o discutie de refacere a trecutului?
Macar visez,uneori e cel mai inocent lucru pe care il pot face.
