Memoria-mi constant eratica iti lipeste reflexia lucioasa , si caustica inca , de o filosofie decedata spitaliceste la un moment incert.
Poate ca acest epilog e prea viabil pentru mine si poate ca sunt prea ubicua ,ca toate colturile mele mentale sa fie rescrise.Unele fraze ar fi prea fecunde oricum , irupte din ere de plictiseala si automat din realitati fumate de paritati.

Tu ce crezi?
Ma mai vezi?

Aş vrea să fiu iar singură-n mine
Sigură-n nul , în nimic , poate-n tine
Cu umbre să-nvat c-a spera e în van
Căci unul te naşti şi nu vezi prea clar.

Si-as vrea sa plec in miez de noapte...
Cand luna isi revarsa a sa lumina.
Sa uit de tot, sa fiu departe
Nimeni sa stie de sunt sau nu tarana...

Sa fug prin iarba aspra, verde
Sa fiu doar eu si-o umbra-n urma.
Si-atunci cand soarele va arde,
Ale lui raze sa m-adoarma.

Sa fiu un suflet ratacit,
Sa zbier, sa urlu-n mine,
Sa-mi vantur parul brunet si ciufulit,
Sa simt ca lumea-mi apartine.

Tu

Tu plangi...
Dar cine sa te-auda?
Cand soarele se stinge-n mare,
Cand lacrimi curg , privirea-ti moare
Cand cazi stins pe iarba uda.

Zambesti...
Dar cine sa te vada?
Cand luna pe cer gri paseste,
Cand ochii-ti rad, inima-ti creste
Cand in ecou auzi acea balada.

Si mori...
Dar cui ii pasa?
Cand cu-al tau vis tu dormi in pace,
Cand zaci , cand sufletul iti sta pe ace
Cand nu e nimeni sa te planga-acasa...

Colti condensati de singuratate...concluzii febrile.

Priveste in jur: cele mai multe gandiri sunt niste muzee de fosile,concretizare si nedescoperite,uitate sub praful indiferentei.

Ca sa vezi in adancimi,adu-ti lumina ta...nu o cauta la ceilalti.Pentru ca atunci te vei dezintegra tu si la sfarsit vei fi nelamurit de ce nu te mai poti regasi ca si cum cerul pe care-l sti deasupra capului,cu indiferenta absoluta a miliardelor de stele,s-ar rupe in doua datorita tie...

Dar omul simplu ar trebui sa fie mai fericit decat cel complex pentru ca el nu ar realiza pudoarea creata in fata unui esec si ar continua indiferent drumul spre sfarsitul concrezitizat la un moment dat.Dar nu e adevarat...notiunea de fericire nici nu are cum sa existe pentru omul simplu care nu are plansa de contrast pe care se pot broda multumirile.

Viata pana la urma nu e decat un manunchi de flori idilic cules de ingeri,care la un moment dat ori este uitat pe marginea vreunui drum sporadic ori sfarseste ofilit frumos intr-o vaza langa fereastra modelata de ninsoare si ger.

Dar daca pamantul pe care mergem si pe care-l calcam,fara sa ne gandim la el,am simti deodata ca sufera din pricina noastra,fiindca pasii nostri sunt grei...daca am simti inlauntrul lui ca o durere fara de expresie aparenta,fiindca il calcam,ce-am face: am merge inainte sau ne-am opri?

Am fi prea coplesiti de estetic si am continua,distrugand totul.... in sufletul nostru continuand mereu miscarea dezordonata a unui carabus intors pe dos.

Adancul avant de seva pentru faptul fraged al fericirii ne va propulsa in realitate daca vom realiza adevaratul continut al importantei.

Zburdalnicii de limonada ne maturizeaza si vom continua sa speram ca eternitatea e doar un vis,doar pentru ca avem frustrarea ca nu o vom atinge sub alte forme daca o avem concretizata.

Pamantul va continua sa fie fructul unui adulter cosmic iar noi avocatii care il vom condemna la inchisoare.

..Despre cum un cuvant sau un cuvant utilizat intr-o propozitie gresita sau un cuvant spus pe un ton prost ales sau o propozitie in care toate celelalte cuvinte in afara de cuvantul respectiv nu transmit nimic, pot sa iti stoarca sentimentele ca pe o lamaie, intr-un suc acru si responsabil pentru expresia desgustarii pe fata. Despre cum o fata, un sunet, o expresie iti poate aminti de cel mai dureros lucru al vietii tale. Despre repetarea cuvantului ca pe o incercare de a exprima disperarea si gravitatea sentimentelor atat de greu transmisibile prin scris. Despre durerea provocata intentionat. Despre multitudinea de sentimente si de cuvinte care au sens doar pentru tine. Despre micul univers pe care nimeni nu il atinge, care iti apartine doar tie. Despre variatia de culori intre inchis- deschis al tabloului vietii tale. Despre serile alcoolizate si despre progresul inobservabil pe care il urasti atat de mult. Despre recele trotuarelor si al blocurilor comuniste din drumul spre casa si despre tot ce nu poti sa lasi in drum, despre greutatea serilor.. Despre primele puncte de suspensie din textul asta. Despre cum totul are sens azi si nu va avea sens maine. Despre cliseul "Nimeni nu ma intelege". Despre lipsa de experienta care face totul atat de greu.. Despre negru, despre greutate, despre( fac iar referire la utilizarea de multe ori a cuvantului "despre") speranta de a transmite ceva, cu un efect stilistic. Adica despre cum ne chinuim sa facem fata standardelor, dar mai ales sa transmitem, intr-o lume plina de culori sterse si de superficialitate, in care atragi atentia majoritatii nedorite, pentru ca restul nu sunt prezenti, sau in numar atat de mic incat nu mai fac nicio diferenta.. Despre confuzie, reprimare, ajutor, strigate zadarnice, culori fade, litere definite, insa neimportante..


Despre mine. Si.. atat. Doar despre mine, de data asta, insa fara nicio urma de egoism, doar putere dobandita. Aparenta. APARENTA..."despre" din nou.

Mind's roller coaster

Daca ne ascultam ratiunea si punem in balanta trecutul,ignorand inima nu vom fi niciodata fericiti sau impliniti.Riscul provoaca teama,iar greselile mereu ne sunt intiparite in minte ca niste zvacniri platonice.
Ne pierdem intr-un labirint al iluziilor,pierzandu-ne speranta ca vom iesi la capat ... Dar harta e la noi,undeva uitata in buzunarul la care nu ne-am gandit niciodata.Important este sa stim cum sa o citim ,sa gasim puterea sa ne indepartam de drumul care il preconizam mai linistit si mai calm,pentru ca dupa furtuna sti mereu ca este un curcubeu vioi si radiant desprins timid din bulgarii de ceata,dar dupa un cer insorit nu sti ce urmeaza.
De ce alegem drumul necunoscut mereu,sperand sa fie mai scurt si mai eficient?
Atunci vom intampina probleme,vom cauta vechea cale,ne vom zapaci pe cai neconturate si neelucidate ...
Cu cat fugi mai mult de trecut cu atat el isi va face simtita prezenta in viitor...
Raspunsul "nu stiu" nu poate fi relevant niciodata in situatia in care detii dovezi solide ale sentimentelor pe care presupui ca le ai.Poate fi doar o forma de a ascunde adevaratul raspuns,poate fi doar frica de a spune ce simti cu adevarat,poate fi pura resemnare intr-o situatie care ne depaseste...
Dar solutia nu putem spune ca "nu o stim"... ne mintim singuri.Suntem constienti ca exista,ca trebuie sa ne obisnuim sa o adoptam daca dorim sa fim "bine" in continuare,doar ca preferam sa defilam cu mai multe variante,pentru a avea o rezerva in caz de esec.Masurile sunt benefice,ne ajuta sa limpezim negura creata dupa ce soarele se dizolva in marea abisului,dar atat timp cat "rezervele" ne coplesesc pentru ca le-am lasat prea mult sa intervina in decursul adevaratei esente...de ce ne chinuim?
Nu poti da vina pe factori externi,care oricum sunt,au fost si vor fi prezenti mereu sa te tulbure.Este simplu...dar tu preferi sa vezi totul complicat pentru a putea sa iti scuzi incapabilitatea de a lua decizia de care iti este teama.

A fi sau a nu fi?


Oricum cine sunt eu sa iti spun ca ai nevoie de mine?Stii si tu raspunsul..doar spune-mi-l.